Eseul reprezinta un gen literar care nu este foarte clar definit. Eseistii de renume nu au reusit sa defineasca foarte clar aceasta specie literara, iar definitia unanim acceptata este aceea de „incercare”, in care fiecare scriitor isi exprima anumite sentimente sau isi sustine o parere si incearca sa convinga auditoriul de valabilitatea argumentelor folosite.
Eseurile sunt de mai mult feluri
Cu toata ca definitia nu este foarte clara, eseurile sunt clasificate in mai multe categorii. Cele mai des intalnite sunt eseurile scurte (cunoscute si sub numele de eseuri cu cinci paragrafe) si eseurile lungi, de peste 5000 cuvinte.
Eseurile scurte au de obicei maxim 1000 de cuvinte si sunt foarte populare in special in modelul de invatamant anglo – saxon. Structura sa logica si foarte simpla (de numai 5 paragrafe) este usor de urmarit datorita faptului ca in primul aliniat ne vom prezenta tema, iar in urmatoarele trei vom face o scurta argumentare a acesteia.
Ultimul paragraf este folosit ca si concluzie si este locul unde ne vom rezuma ideile si argumentele folosite pentru sustinerea obiectului eseului.
Eseurile lungi sunt cunoscute drept eseuri academice. Acestea au de regula intre 2000 si 5000 cuvinte si au un caracter discursiv. Nu trebuie neaparat sa fim profesori sau academicieni pentru a scrie un eseu lung, deoarece acesta poate contine un simplu rezumat al unor eseuri sau discutii anterioare despre o anumita tema.
Daca in cazul eseurilor scurte nu ne era necesara o bibliografie, in acest caz aceasta devine obligatorie si va trebui trecuta la sfarsitul lucrarii pentru a permite verificarea cu usurinta a argumentelor si datelor pe care le-am folosit.
Tipologia eseurilor este deosebit de vasta
In afara tipurilor de mai sus eseurile mai pot fi incadrate in urmatoarele categorii:
Eseul narativ este construit pe baza unei povesti ce descrie o experienta reala. Scopul eseului narativ este sa ii faca pe elevi sa se gandeasca cum ar fi reactionat daca ar fi fost pusi in aceeasi situatie cu personajul principal al povestirii si care ar fi fost calea folosita pentru a rezolva situatia descrisa.
Autorul trebuie sa foloseasca un ritm alert si plin de viata, pentru a atrage cititorii si a ii face sa se implice afectiv si emotional. Ritmul alert poate fi subliniat de persoana folosita; de regula povestitorul va folosi persoana I-a, deoarece cuvantul „eu” le va da cititorilor impresia ca fac parte din poveste.
Eseurile descriptive pot fi asociate cu incercarea de a picta o „imagine” a unui lucru, peisaj sau situatie. Nu va imaginati ca un eseu descriptiv este o simpla insiruire a unor caracteristici si este facuta pentru „ a ne afla in treaba”. Acest tip de eseu ne va aduce la cunostinta si ne va comunica cele mai ascunse aspecte ale temei abordate folosind descrierea.
Autorul va trebui sa utilizeze o formulare cat mai plastica si cuvinte cat mai sugestive si colorate, inclusiv detalii senzoriale de exceptie.
Eseurile autobiografice sunt unele dintre cele mai dificile si se refera la detalii autobiografice. Autorul va scoate in evidenta trairile proprii si modul cum a rezolvata numite probleme, incercand sa implice cititorul.